Mama spunea...

Când am împlinit 20 de ani, mama mi-a spus: "La mulţi ani, puiu' lu' mama, să ştii că până o să închidem ochii, eu şi taică-tu', o să rămâi un copil! Copilul nostru". Ce urare "optimistă", în gândul meu... Eu, aia care vroiam să fiu considerată orice, doar copil nu. Din momentul ăla, de frică, le spun tuturor că sunt "un copil" şi că aşa o să rămân mereu. Nu ştiu dacă frică să cresc, sau frică de ce mi-a zis mama...

Apoi mi-a spus: "... şi să ţii minte de la mama că indiferent de ce vrei tu acum, la fiecare dintre noi există clipa oarbă... Atunci când uiţi de reguli, de principii, uiţi de ce ţi-ai propus... Uiţi tot şi faci exact inversul! De exemplu, eu i-am spus lu' taică-tu', trei luni în şir, că nu mă mărit. Şi într-o după-amiază, brusc, l-am dus la maia şi la papu' şi l-am prezentat". După o lună s-au luat şi după încă vreo douăzeci m-am născut eu. Nu ştiu dacă mama poartă ochelari de-atunci sau de curând...

Ultima urare din dimineaţa zilei în care împlineam 20 de ani a fost: "... şi nu uita, fetiţă... Nici după 25 de ani nu ajungi să cunoşti un om. Taică-tu' încă mă lasă mască la unele faze şi încă nu înţeleg ce e în mintea lui uneori. Dar nici nu te chinui prea mult să înţelegi... Spre exemplu, nu îmi dau seama dacă stă toată ziua în bucătărie pentru că îi place să gătească, sau pentru că nu îi place cum gătesc eu", a mai spus mama. Şi-acum se ceartă care-cum-când să gătească...

Acum stau şi mă întreb... mamele au dreptate întotdeauna?