verighetele trendy vin din Bucuresti
ma enervez cand vine vorba de visul ultimei zile din an.
anul trecut tam-nesam l-am visat pe iubitul meu din liceu, in vreme ce nu mai vorbiseram de vreo, hmmm 6 luni. si in visul de-anul trecut facea dragoste ca porcu' in camera vara-mii pe care, haha, nici n-o cunoaste, cu cea mai buna prietena a mea din generala, Claudia, pe care logic, n-o cunoaste! si nici ea pe el.
anul asta, adica aseara, l-am visat tot pe el! dar eu nu m-am mai gandit la el de-o tona de timp, deci sa nu-mi mai spuna nimeni ca e subconstientul, inconstientul, nu e nici un inconstient, e doar un vis inconstient poate. aflasem din ziar de el, un ziar asa care arata ca alea interbelice, pe prima pagina era o poza mare cu el intru-un pat din spital, dar parca in poza avea par in cap, acolo unde in mod normal are un inceput de chelie, si parca era internat la camera 189, adica 1189, pentru ca prima cifra reprezinta etajul spitalului si nu se mai pune. iar el era la etajul 1 in spital. dimineata mama mi-a zis ca etajul unu' in spital, adica primul etaj din spital unde se interneaza oameni, e ala cu bolile interne: stomac, ficat, etc. am ajuns la concluzia ca si sufletu' iti da simptome naspa tot la interne, ca n-am vazut pe nimeni, niciodata sa ma intrebe: "bai, ce'i cu petele alea pe fatza", sau: "bai, umflatura aia in piept", sau "taietura aia la cap", si eu sa-i spun: "ah, pai m-a parasit ala, sau "ah, m-am certat cu iubitul meu", ori "am racit la suflet", "am o pneumonie sufleteasca", "iau antibiotice pentru raceala sufleteasca". dar de cancer sufletesc a auzit cineva?! nu! deci toata treaba sufleteasca pe-acolo se invarte, pe la interne. apoi, parca ma gandeam daca se supara, sau o sa faca misto de mine ca ma duc la el, la spital, pentru ca noi, din nou, in realitate n-am mai vorbit de o groaza de zile, saptamani, ce vorbesc aici: de cateva luni, de fapt! si, deci, pana la urma aveam de gand sa ma prefac daca ar fi facut misto de mine, si sa vorbesc cu un alt bolnav de-acolo, ca si cum as fi mers la altcineva in vizita.
erau cinci pacienti in camera aia. si culmea parca ajunsese acolo, pentru ca taica-su' ii aruncase cu o bucata de gheata de la frigider in fata, iar el ferindu-se a cazut prin casa peste canapele, mobila, paturi, baruri etc si acum era plin de vanatai si avea fata fainoasa. tin minte o vanataie mare la ochiul stang. si parca nici nu mai avea gene. oricum era foarte slab, fata de cat de gras il vazusem ultima data, in realitate. si parca se bucura asa, cu o portie babana de orgoliu totusi, ca trecusem pe-acolo, si erau mai multi prieteni de-ai lui, necunoscuti mie, dar stiam in vis ca sunt prietenii lui, undeva in spatele meu. si mi-a zis ca are un cadou pentru mine "ca tot a fost craciunu' ", dar el nu e asa de obicei, amabil, cu cadouri in buzunare, atentii si alte bunavointe de-astea. si eu l-am intrebat: "da?? ah, ce dragut, da' ce e?". iar el oarecum mirat ca nu stiu despre ce e vorba: "cum ce? o verigheta, normal". moment in care m-a traznit parca spitalu'n doua, ca nu m-asteptam la asta si nu intelegeam deee ceeeee tocmai o verigheta?! de ce tocmai el pentru mine o verigheta. si in vis parca aveam senzatia ca e ceva obisnuit sa se daruiasca verighete, ca orice alte cadouri: parfumuri, bluze, globulete, mos craciuni etc. in fine... pana la urma scoate o verigheta patratoasa, adica... nu rotunda, ci asa cum sunt unele verighete mai "patrate", si coltul drept era din aur, restu' argint, sau aur alb, eu nu ma pricep la bijuterii etc. si parca pe coltul stang avea trei pietricele de-astea, diamant, semipretioase aceeasi chestie: nu ma pricep, dar asa aratau a fi. si parca in mana lui arata foarte mica si ma gandeam: "mama, ce ma fac eu acum ca n-o sa-mi intre pe niciun deget si o sa fie penibil si pentru el, si pentru mine c-oi fi mai grasa, si sa vezi acum! da' lasa ca o pun la lantisor, o fac cercel, vad io". dar cu cat o apropia mai mult de mine, cu atat se marea, se marea, pana cand atunci cand am pus-o in palma era foarte... hmm... mare! da, era ditamai patratul din... plastic! aceleasi culori de argint, aur si pietricelele dar... arata a breloc! chiar a breloc, dar celorlalti li se parea verigheta normala, adica n-aveau nimic de obiectat, era chiar f ok. mie-mi venea sa rad, dar nu puteam sa-l jignesc si sa scot cheile ca s-o infing acolo, asa ca am pus-o pe deget si in afara ca imi strangea degetul, era si incomoda, pentru ca-mi stateau degetele cracanate si primul lucru pe care am incercat sa-l fac a fost sa scriu. si nu puteam sa scriu! asa ca nu mi-a mai pasat daca se supara sau nu, am scos verigheta si am facut pe proasta, zicandu-i: "bai, ce tare frate, buna gluma! eu n-am mai vazut brelocuri in forma de verighete, hahaha! mersi frumos, e misto! chiar mi se uzase brelocu' ala cu liceu' nostru pe el. e trendy? astea se poarta prin bucuresti, nu?" el era nedumerit rau de tot, dadea din cap ca "nu, nu-ntelegi? ce breloc? aia e o verigheta, ma!", iar eu facandu-ma ca nu observ nedumerirea lui, imi iau haina si ma grabesc sa plec spunandu-i: "he he, stai ma calm, e normal ca astea, chestiile trendy si lucrurile care <>, sau cum zic astea <>, sa vina din Bucuresti. he he, pana si verighetele-breloc! hai te-am pupat, o sa mai vin sa te vad!"
stiu ca nu mai aveam de gand sa mai trec niciodata la el, la spital, nu pentru ca ma suparasem, no way! doar ma simteam prost. nu vroiam sa port verigheta aia pentru ca daca urma sa o port, trebuia sa o port intotdeauna, parca asa imi urlau in cap principiile mele, dar daca o purtam nu mai puteam sub nicio forma sa scriu! si asta ma speriase foarte rau, si la el in vizita fara verigheta, in vis, era imposibil sa mai merg. apoi am pus-o ca breloc, amintire, si nu mai stiu, m-a trezit mama, parca... .
anul trecut tam-nesam l-am visat pe iubitul meu din liceu, in vreme ce nu mai vorbiseram de vreo, hmmm 6 luni. si in visul de-anul trecut facea dragoste ca porcu' in camera vara-mii pe care, haha, nici n-o cunoaste, cu cea mai buna prietena a mea din generala, Claudia, pe care logic, n-o cunoaste! si nici ea pe el.
anul asta, adica aseara, l-am visat tot pe el! dar eu nu m-am mai gandit la el de-o tona de timp, deci sa nu-mi mai spuna nimeni ca e subconstientul, inconstientul, nu e nici un inconstient, e doar un vis inconstient poate. aflasem din ziar de el, un ziar asa care arata ca alea interbelice, pe prima pagina era o poza mare cu el intru-un pat din spital, dar parca in poza avea par in cap, acolo unde in mod normal are un inceput de chelie, si parca era internat la camera 189, adica 1189, pentru ca prima cifra reprezinta etajul spitalului si nu se mai pune. iar el era la etajul 1 in spital. dimineata mama mi-a zis ca etajul unu' in spital, adica primul etaj din spital unde se interneaza oameni, e ala cu bolile interne: stomac, ficat, etc. am ajuns la concluzia ca si sufletu' iti da simptome naspa tot la interne, ca n-am vazut pe nimeni, niciodata sa ma intrebe: "bai, ce'i cu petele alea pe fatza", sau: "bai, umflatura aia in piept", sau "taietura aia la cap", si eu sa-i spun: "ah, pai m-a parasit ala, sau "ah, m-am certat cu iubitul meu", ori "am racit la suflet", "am o pneumonie sufleteasca", "iau antibiotice pentru raceala sufleteasca". dar de cancer sufletesc a auzit cineva?! nu! deci toata treaba sufleteasca pe-acolo se invarte, pe la interne. apoi, parca ma gandeam daca se supara, sau o sa faca misto de mine ca ma duc la el, la spital, pentru ca noi, din nou, in realitate n-am mai vorbit de o groaza de zile, saptamani, ce vorbesc aici: de cateva luni, de fapt! si, deci, pana la urma aveam de gand sa ma prefac daca ar fi facut misto de mine, si sa vorbesc cu un alt bolnav de-acolo, ca si cum as fi mers la altcineva in vizita.
erau cinci pacienti in camera aia. si culmea parca ajunsese acolo, pentru ca taica-su' ii aruncase cu o bucata de gheata de la frigider in fata, iar el ferindu-se a cazut prin casa peste canapele, mobila, paturi, baruri etc si acum era plin de vanatai si avea fata fainoasa. tin minte o vanataie mare la ochiul stang. si parca nici nu mai avea gene. oricum era foarte slab, fata de cat de gras il vazusem ultima data, in realitate. si parca se bucura asa, cu o portie babana de orgoliu totusi, ca trecusem pe-acolo, si erau mai multi prieteni de-ai lui, necunoscuti mie, dar stiam in vis ca sunt prietenii lui, undeva in spatele meu. si mi-a zis ca are un cadou pentru mine "ca tot a fost craciunu' ", dar el nu e asa de obicei, amabil, cu cadouri in buzunare, atentii si alte bunavointe de-astea. si eu l-am intrebat: "da?? ah, ce dragut, da' ce e?". iar el oarecum mirat ca nu stiu despre ce e vorba: "cum ce? o verigheta, normal". moment in care m-a traznit parca spitalu'n doua, ca nu m-asteptam la asta si nu intelegeam deee ceeeee tocmai o verigheta?! de ce tocmai el pentru mine o verigheta. si in vis parca aveam senzatia ca e ceva obisnuit sa se daruiasca verighete, ca orice alte cadouri: parfumuri, bluze, globulete, mos craciuni etc. in fine... pana la urma scoate o verigheta patratoasa, adica... nu rotunda, ci asa cum sunt unele verighete mai "patrate", si coltul drept era din aur, restu' argint, sau aur alb, eu nu ma pricep la bijuterii etc. si parca pe coltul stang avea trei pietricele de-astea, diamant, semipretioase aceeasi chestie: nu ma pricep, dar asa aratau a fi. si parca in mana lui arata foarte mica si ma gandeam: "mama, ce ma fac eu acum ca n-o sa-mi intre pe niciun deget si o sa fie penibil si pentru el, si pentru mine c-oi fi mai grasa, si sa vezi acum! da' lasa ca o pun la lantisor, o fac cercel, vad io". dar cu cat o apropia mai mult de mine, cu atat se marea, se marea, pana cand atunci cand am pus-o in palma era foarte... hmm... mare! da, era ditamai patratul din... plastic! aceleasi culori de argint, aur si pietricelele dar... arata a breloc! chiar a breloc, dar celorlalti li se parea verigheta normala, adica n-aveau nimic de obiectat, era chiar f ok. mie-mi venea sa rad, dar nu puteam sa-l jignesc si sa scot cheile ca s-o infing acolo, asa ca am pus-o pe deget si in afara ca imi strangea degetul, era si incomoda, pentru ca-mi stateau degetele cracanate si primul lucru pe care am incercat sa-l fac a fost sa scriu. si nu puteam sa scriu! asa ca nu mi-a mai pasat daca se supara sau nu, am scos verigheta si am facut pe proasta, zicandu-i: "bai, ce tare frate, buna gluma! eu n-am mai vazut brelocuri in forma de verighete, hahaha! mersi frumos, e misto! chiar mi se uzase brelocu' ala cu liceu' nostru pe el. e trendy? astea se poarta prin bucuresti, nu?" el era nedumerit rau de tot, dadea din cap ca "nu, nu-ntelegi? ce breloc? aia e o verigheta, ma!", iar eu facandu-ma ca nu observ nedumerirea lui, imi iau haina si ma grabesc sa plec spunandu-i: "he he, stai ma calm, e normal ca astea, chestiile trendy si lucrurile care <
stiu ca nu mai aveam de gand sa mai trec niciodata la el, la spital, nu pentru ca ma suparasem, no way! doar ma simteam prost. nu vroiam sa port verigheta aia pentru ca daca urma sa o port, trebuia sa o port intotdeauna, parca asa imi urlau in cap principiile mele, dar daca o purtam nu mai puteam sub nicio forma sa scriu! si asta ma speriase foarte rau, si la el in vizita fara verigheta, in vis, era imposibil sa mai merg. apoi am pus-o ca breloc, amintire, si nu mai stiu, m-a trezit mama, parca... .
Posts
0 guralivi:
Post a Comment